Imprimă această pagină

Virtus, pietas, clementia, iustitia...cavalerul timpului, Constantin Tănase Recomandat

04 Noiembrie 2014 - 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Virtute, pietate, clemenţă, dreptate- aceste cuvinte fuseseră inscripţionate din ordinul Senatului Roman în onoarea împăratului Augustus.

Aceste cuvinte au fost inscripţionate de providenţa divină şi pentru întreaga viaţă a maestrului Constantin Tănase. Comparaţia cu primul împărat nu este deloc exagerată, decât poate prin faptul că pe Cezar August îl cunoaştem doar din scrierile altora, iar pe maestrul Tănase noi am avut onoarea de a-l trăi zi de zi. Şi el a fost un „cezar” al condeiului şi un „augustus” al cuvântului. Un maestru al timpului la propriu şi la figurat.

Un vir duxque magnus al contemporaneităţii, cum ar spune Titus Livius, care şi-a pus darul în serviciul neamului şi credinţei sale. Şi epoca aceasta avea nevoie mai mult decât orice de oameni precum Constantin Tănase. În mijlocul unui popor demoralizat, pauperizat spiritual şi prostit de o propagandă ce făcuse din românism o ciumă, era nevoie vitală de oameni care să facă din românism o credinţă. Şi Dumnezeu a trimis asemenea cavaleri, care să conducă „cruciada” pentru limba română şi eliberarea naţională a acestui popor încercat de nenorociri. Şi această luptă nu a încetat odată cu independenţa. Pentru că maestrul Constantin Tănase ne-a arătat că nu este suficient să îmbraci tricolorul ca să fii român, şi nu este suficient să-ţi pictezi câteva stele pe drapel pentru a fi european, ci trebuie să simţi dragostea de ţară şi limbă în inimă.

Cavalerul Constantin Tănase nu a încetat lupta niciodată, şi a oferit exemplul viu al valorilor morale. Pentru că într-o lume în care aceste valori sunt dacă nu dispreţuite, cel puţin ignorate intenţionat, cavalerismul nu numai că nu este „la modă”, ci chiar devine incomod pentru cei cărora nu le este dat să-l împărtăşească. Dar maestrul Tănase a demonstrat că spiritul cavaleresc nu este doar un atribut al unei epoci demult trecute ori a cărţilor de poveşti. El a demonstrat că acesta este un stindard care pune în mişcare istoria, dărâmă munţii şi schimbă cursurile râurilor. Şi nu a fost un „Don Quijote” care să lupte cu morile de vânt doar de dragul luptei.

Constantin Tănase a fost un „El Cid” al neamului nostru, al cărui principali duşmani au fost răul şi nedreptatea, mai mult decât personalităţile neînsemnate care reprezintă aceste antivalori. Acele personalităţi vor fi uitate, pe când Constantin Tănase râmâne un capitol în istoria luptei pentru eliberarea naţională şi spirituală a poporului nostru, a cărui amintire va urmări mereu răul şi nedreptatea.

Iar „sabia şi armura” sa în lupta pentru moralitate, într-o societate aflată, precum spunea maestrul, în criză acută „de bun simţ”, au fost condeiul şi cuvântul. Arme neînvinse, pentru că „manuscrisele nu ard”. Şi astfel Constantin Tănase şi-a scris şi „Aeneida” proprie întru gloria poporului şi limbii române, şi propria „Adversus haereses” împotriva celor care au batjocorit aceste idealuri. Şi dacă această epocă în care trăim nu l-a meritat, el merită să fie cinstit în toate epocile. Dar şi ascultat, citit, urmat, pentru că şi acolo de Sus nu va înceta să-şi iubească poporul. Popor pe alocuri neascultor, pe alocuri atrofiat moral.

Astăzi maestrul Tănase s-a alăturat lui Cicero şi Vergiliu, Eminescu şi Vieru, pe „Olimpul”culturii nu doar româneşti, ci şi întregii civilizaţii latine. Iar tristeţea pierderii sale poate fi întrecută doar de bucuria faptului că l-am avut, că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, românilor basarabeni. Şi de onoarea de a fi trăit în „secolul lui Constantin Tănase”. În faţa plecării sale, ne simţim nimicnicia şi singurătatea, dar în faţa operei sale, ne simţim măreţia ca popor, pentru care „cavalerul timpului” a fost un veritabil „Pater Patriae”. Vespasian spunea că „un împărat trebuie să moară în picioare”.Deşi într-un mod sinistru, începem să ne obişnuim a-i însoţi pe ultimul drum pe marii barzi ai limbii române, Constantin Tănase nu a murit, el a adormit doar, pentru a reveni la un nou „Mărăşeşti” editorialistic, iar slovele sale sunt mai vii ca niciodată:

„Eu nu aş sta o oră la acest ziar şi nu aş face ceea ce fac, dacă nu aş crede în destinul comun al românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Nu ştiu prin ce formule concrete se va realiza acest ideal. Dar cred. E o credinţă a mea pe care n-o negociez cu nimeni şi la care nu renunţ”. Requiescat in pace, Maestre !!!.

Țurcanu Mihai

Articole recente - Țurcanu Mihai

Articole înrudite

1 comentariu